marți, 14 ianuarie 2014

Evaluarea şcolară

                                           Tipuri de evaluare a rezultatelor elevilor

      Tratarea tipurilor de evaluare a rezultatelor elevilor a beneficiat de multă atenţie în rândul pedagogilor, fiind enunţate în acest sens mai multe criterii de clasificare însoţite de tipologiile aferente. Din dorinţa de a simplifica tabloul tipurilor de evaluare, vom prezenta sintetic clasificările pe care le consideram relevante pentru formarea dumneavoastră, fără a intra în detalii privind eventualele suprapuneri ori incongruenţe conceptuale.
    a. Cea mai cunoscuta clasificare a tipurilor de evaluare se realizeaza prin raportare la relaţia între procesele de predare-învăţare şi cele de evaluare. Pe baza acestui criteriu se face distincţia între evaluarea formativa şi cea sumativă (De Landsheere, 1975). Evaluarea formativă se realizeaza în paralel cu activitaţile de predare-învăţare şi vizează mai degrabă reglarea procesului educaţional pe parcursul sau (prin feedback-ul pentru elevi şi pentru profesor), decât aprecierea rezultatelor elevului prin nota. În lucrarile recente, se utilizeaza din ce în ce mai des sintagma evaluare dinamică (Radu, 2000), care se substituie evaluării formative, dar pastrează definiţiile şi caracteristicile acesteia. Evaluarea sumativă se realizează dupa finalizarea unei secvenţe de predare-învăţare (fie ca aceasta conduce la un volum relativ mic de achiziţii ale elevului, fie ca este vorba chiar despre un întreg ciclu de învaţamânt) şi se soldează întotdeaunacu aprecierea rezultatelor elevului prin notă.
   b. Dacă ne referim la elementul de referinţă în aprecierea rezultatelor elevului, putem distinge evaluarea normativă si evaluare criterială (De Landsheere, 1975). Evaluarea normativă presupune compararea rezultatelor fiecărui elev cu media (sau norma) grupului, prin raportarea la rezultatele obţinute de către ceilalţi elevi. Prin contrast, evaluarea criterială presupune raportarea la un set de criterii constituite din obiectivele educaţionale. Această tipologie a fost dezvoltata în contextul discuţiilor despre testele docimologice şi modul în care trebuie interpretate scorurile obşinute (şi testele docimologice pot fi normative, respectiv criteriale).

       Din combinarea celor doua criterii de clasificare deja prezentate, rezulta faptul că evaluarea sumativă poate fi normativă şi criterială (deoarece nu se finalizează prin notare, evaluarea formativă nu poate îmbrăca aceste forme).
   c. Dacă avem în vedere momentul în care se realizează evaluarea în raport cu un program educaţional, putem identifica evaluarea iniţială, evaluarea continuă şi evaluarea finală (Bloom, 1971, citat de Moise, 2007). Evaluarea iniţială se realizează înainte de debutul unui program educaţional, cu scopul de a stabili nivelul de pregatire al elevului şi se poate realiza prin teste de aptitudini, teste de plasament, teste docimologice etc. Evaluarea continuă este echivalentul evaluării formative, în timp ce evaluarea finală este, evident, sumativă.
   d. Volumul de achiziţii ale elevului care se are în vedere constituie criteriul de diferenţiere între evaluarea secvenţială şi evaluarea globală (Cucoş, 2002). În timp ce evaluarea secvenţială surprinde un volum redus de achiziţii ale elevului, evaluarea globală presupune investigaţii de amploare de tipul celor care se organizează la finalul unui ciclu şcolar.
   e. Dacă ne raportăm la funcţia dominantă, putem distinge între evaluarea diagnostică şi cea prognostică (Radu, 2000). Evaluarea diagnostica vizeaza sesizarea progreselor sau a regreselor elevului, cu scopul de a ameliora procesul de predare-învăţare, în timp ce evaluarea prognostică are un scop predictiv, de anticipare a evoluţiilor viitoare ale elevului.
    f. În funcţie de apartenenţa instituţională a evaluatorului, putem diferenţia evaluarea internă de cea externă. Evaluarea internă se realizeaza de către profesorul care predă la clasă, în timp ce evaluarea externă se realizeaza de către alte persoane. De regulă, evaluarea externă se realizează la finalul unui ciclu şcolar şi are ca scop limitarea subiectivităţii în aprecierea rezultatelor elevilor, dar şi aplicarea unor criterii şi exigenţe unitare la nivelul întregului sistem educaţional.

     Bibliografie:
   1. Constantin,  C. (2008). Teoria şi metodologia instruirii. Iaşi, Polirom                                                  
   2. Constantin, M. ,Curs Teoria şi Metodologia Evaluării                                                                           
          

vineri, 10 ianuarie 2014

Tulburări de limbaj-Dizartria

                                                            Dizartria

        Etimologic termenul de dizartrie vine de la grecescul dys – greu şi arthrom – articulaţie  ( greutăţi în articulaţie ).
       Afectarea  unuia din marile sisteme motorii ( piramidal, extrapiramidal, cerebelos ) poate produce tulburări de natură dizartrică. La dizartrici tulburarea motorie e generală şi motricitatea organelor fonoarticulatorii îmbracă caracterul tulburării motorii generale ( vorbire neclară, confuză, disritmică, disfazică, monotonă, cu rezonanţă nazală ).La dizartrici tulburarea pronunţiei este stabilă şi invariabilă. Una din caracteristicile specifice ale acestei tulburări e neconcordanţa dintre vorbirea impresivă, păstrată integral sau în mare măsură, şi cea expresivă, care e denaturată uneori atât de grav încât nici nu poate fi înţeleasă. Deci ea nu afectează limbajul propriu zis şi nici vorbirea în genere, ci numai latura instrumentală.Dizartriile apar numai în cazuri de deficienţe survenite după boli sau leziuni în diferite regiuni ale S.N.C. care afectează conductibilitatea impulsurilornervoase motrico – verbale spre efectori, unde se realizează sunetele vorbirii.

        Dizartricii întâmpină dificutăţi de comandă, conductibilitate şi coordonare a mecanismelor neuro – musculare ale vorbirii, dificultăţi ce se exteriorizează prin mişcări ale musculaturii respiratorii, fonatorii şi articulatorii, parţial sau total inadecvate vorbirii ( pronunţiei ). Tulburările de pronunţie sunt determinate de limitarea mişcărilor muşchilor implicaţi în pronunţie. Dacă sunt grav afectaţi, vorbirea e neinteligibilă. Tulburărilor articulatorii li se adaugă şi tulburări respiratorii şi de fonaţie. afectând împreună ritmul şi cursivitatea vorbirii. Copilul dizartric e conştient de dificultăţile întâmpinate în realizarea unor mişcări fonoarticulatorii şi cu toate că ştie ce mişcări trebuie să facă, el nu le poate realiza.
    
                                                      Formele dizartriei
        După sistemul motric afectat apar patru tipuri caracteristice de dizartrie.
    1)Dizartria corticală este determinată de afecţiuni cerebrale, meningoencefalite, tulburări vasculare, traumatisme cranio – cerebrale care lezează căile efectoare superioare. Simptomele cele mai caracteristice sunt:
- tulburări ale ritmului şi fluenţei vorbirii ( ritm prea accelerat sau prea încetinit, sunetele şi silabele se repetă în vorbire similar disfluenţelor caracteristice bâlbâielii );
- tulburări de articulare ( articularea imprecisă a unui mare număr de sunete ).
      2) Dizartria ( extrapiramidală ) subcorticală. Apare mai ales la copii dar şi la adulţi, după lezări ale sistemelor extrapiramidale, care determină tulburări grave ale funcţiei musculare, prin modificări ale tonusului musculaturii voluntare, hiperkinezii, etc.
      Tulburările fonetice sunt foarte variate: 
- întârzieri grave în dezvoltarea vorbirii la copii ( vorbirea apare abia la 4 – encefalite survenite până la doi ani.
- articularea incorectă a cuvintelor;
- repetarea unor părţi din cuvinte ( iteraţie );
- repetarea cuvintelor întregi . 
- vorbirea accelerată,
- rhinolalia;
- bâlbâiala dizartrică
- uneori vorbirea are un ritm încetinit, este lentă, lipsită de melodicitate, monotonă (fără accent şi modulaţie );
- tulburări de voce: slabă, şoptită sau prea puternică. Fonaţia este prea scurtă. Pentru că trebuie să inspire foarte des se produc întreruperi în cuvinte mai ales a celor plurisilabice;
- mimica şi gesticulaţia este săracă şi neexpresivă la cei cu hipofuncţie a sistemului extrapiramidal, iar la cei cu hiperfuncţia sistemului extrapiramidal apare o dinamizare a mişcărilor organelor de vorbire şi de voce şi neconcordanţa lor în mişcări, tahilalie.
      3)Dizartria cerebeloasă- este determinată de leziuni ale cerebelului care imprimă vorbirii un ritm sacadat, care de obicei caracterizează vorbirea turmentaţilor. Vorbeşte prea încet sau prea tare, întâmpinând greutăţi la pronunţarea silabelor. Vorbirea este neclară şi adeseori însoţită de strigăte la sfârşitul cuvintelor. Din cauza sialoreei uneori pronunţia sa este îngreunată.
     4)Dizartria bulbară- este determinată de leziuni ale nucleilor unor nervi cranieni (glosofaringianul, hipoglosul) care participă la realizarea vorbirii. Tulburările de vorbire la cei cu dizartria bulbară se caracterizează prin articulaţia incorectă a sunetelor, prin voce instabilă care devine afonă şi prin monotonia vorbirii.
       Tulburările motorii influenţează pronunţia la nivelul :
- limbii – deficitul motric se exteriorizează prin dificultăţile de articulaţie ale sunetelor, în special a siflantelor, şuierătoarelor şi a lui r-1.
- buzelor – deficitul motric se exteriorizează prin dificultăţi în realizarea sunetelor labiale ( p, b, m ) şi labio – dentalelor ( f – v ).
- palatului moale – deficitul motric se exteriorizează prin nazalizarea deschisă şi prin dificultăţi de articulaţie a sunetelor c, g, h.

      În formele grave apar dificultăţi de masticaţie şi deglutiţie. Gura este semideschisă, sialoree, respiraţia este neregulată. Vorbirea este ştearsă, estompată, ca şi când s-ar vorbi cu gura plină. Deseori apar tulburări în automatismul vorbirii datorate reducerii sensibilităţii organelor de articulaţie. Lipsa sensibilităţii la nivelul organelor fonoarticulatorii necesită o educaţie auditivă susţinută şi de lungă durată. Adeseori apar şi fenomene nevrotice grave, asociate tulburării de vorbire ( instabilitate emotivă, iritabilitate, plâns, etc.).

                                                          Indicaţii terapeutice

      Este indicat ca terapia logopedică să înceapă cât mai timpuriu pentru a nu se transforma în deprindere modul său defectuos de vorbire, auzul său să nu se acomodeze la modul defectuos de pronunţie, pentru care să se prevină decalajul dintre dezvoltarea lingvistică şi capacitatea lui de exprimare, şi pentru ca la intrarea în şcoală, copilul dizartric să prezinte o vorbire corespunzătoare.

      Terapia logopedică trebuie să fie diferenţiată şi individualizată. Ea trebuie să fie precedată de o examinare minuţioasă şi multilaterală pentru a evidenţia elementele pe care ne putem sprijini şi pe care trebuie să insistăm. Pe baza acestora se vor selecţiona exerciţiile pentru fiecare caz în parte. Terapia logopedică cu dizartricii este doar o componentă a tratamentului complex de recuperare psihică, somatică, a capacităţii de muncă şi de integrare a acestora.

     În vederea prevenirii unor tulburări neuropsihice secundare e absolut necesar colaborarea cu familia. Aceasta poate prelua sau continua unele sarcini psihopedagogice şi logopedice. Familia trebuie să-i asigure un regim de viaţă raţional, cu ore de somn, alimentaţie, de odihnă, joc, de relaxare, de educare a coordonării mişcărilor şi de dezvoltare a vorbirii. Familia trebuie să organizeze activităţi care să contribuie la dezvotarea vorbirii ( audierea de emisiuni adecvate vârstei la radio, televizor, jocuri verbale, etc. ). Familia să adopte o anumită atitudine faţă de aceşti copii. Să-i înţeleagă neajunsurile psiho – motrice, să nu-l pedepsească, certe, dar nici să-l supraprotejeze, ci să-l ajute, să-l încurajeze, stimuleze.

     Este necesară şi psihoterapia, care va folosi procedee variate, în funcţie de vârsta şi personalitatea copilului. Exerciţiile vor fi bine dozate, deoarece ei nu se pot concentra asupra mişcărilor mimico – articulatorii decât foarte puţin timp, consumând multă energie şi de aceea obosesc foarte repede. Exerciţiile vor fi de scurtă durată şi repetate de mai multe ori în cadrul aceleeaşi zile. Pe măsura antrenamentului şi a înaintării în vârstă, durata va creşte de la 5’ la 15 – 20’.